scroc1
/-ò-/
scroc
[CO]
-
s.m.
mecanisim che si môf in maniere svelte e secje, in gjenar a suste:
nol ocor sierâ a clâf, baste il scroc (Giulio Andrea Pirona, Ercole Carletti, Giovanni Battista Corgnali, Il Nuovo Pirona);
il cercli blanc dal tor vieri / cul rusin de spere e il scroc dal argagn [il mecanisim dal orloi] (Domeni Zannier, Se usgnot, la ultime gnot)
-
s.m., fonosimb.
sunsûr fuart e sec di un mecanisim:
il scroc de contine tal ocjet (Dino Virgili, La massarie)
-
sunsûr fuart e sec ancje di alc che nol sedi un mecanisim:
tal sium mi someà di sintî un scroc te cocjete. Al sucêt. Ma al secont o saltai fûr sul barcon, che a vevin butât un clap tai scûrs (Maria Forte, La Madone de Pâs)
-
sunsûr fuart e sec di alc che si romp:
il rôl, come un cadavar, al cola par tiara intal bosc, sbregant lis ramacis dai arbui vicins, cuntun scroc che fâs tramâ la tiara (Delchi Tirel, Il mai)
Sin. croc
, crec
, crac1
-
s.m.
lincin di fier dal jôf:
a vevin saldade une sente cul scjalarut dal cjaruç, tacât un belancin te braçadure cuntun scroc (Dino Virgili, Il cjaruç dai Bas)