scroc1  /-ò-/  scroc  [CO]

  1. s.m. mecanisim che si môf in maniere svelte e secje, in gjenar a suste:  nol ocor sierâ a clâf, baste il scroc (Giulio Andrea Pirona, Ercole Carletti, Giovanni Battista Corgnali, Il Nuovo Pirona); il cercli blanc dal tor vieri / cul rusin de spere e il scroc dal argagn [il mecanisim dal orloi] (Domeni Zannier, Se usgnot, la ultime gnot)
    1. dispositîf, cuntun boton, une piçule jeve o sim. che al vierç o siere un circuit eletric o che al invie o al ferme alc
      Sin. cric
  2. s.m., fonosimb. sunsûr fuart e sec di un mecanisim:  il scroc de contine tal ocjet (Dino Virgili, La massarie)
    1. sunsûr fuart e sec ancje di alc che nol sedi un mecanisim:  tal sium mi someà di sintî un scroc te cocjete. Al sucêt. Ma al secont o saltai fûr sul barcon, che a vevin butât un clap tai scûrs (Maria Forte, La Madone de Pâs)
    2. sunsûr fuart e sec di alc che si romp:  il rôl, come un cadavar, al cola par tiara intal bosc, sbregant lis ramacis dai arbui vicins, cuntun scroc che fâs tramâ la tiara (Delchi Tirel, Il mai)
      Sin. croc , crec , crac1
  3. s.m. lincin di fier dal jôf:  a vevin saldade une sente cul scjalarut dal cjaruç, tacât un belancin te braçadure cuntun scroc (Dino Virgili, Il cjaruç dai Bas)
Cul patrocini di
Universitât dal Friûl