scalogne
/-ò-/
sca|lo|gne
[CO]
-
s.f.
[CO, TS]
bot.com., gastr.
plante de famee de cevole, cun cjâf plui sutîl e savôr plui delicât, lat. sient. Allium ascalonicum, e cjâf di chê plante, doprât in cusine:
fâ un batût par fin, cuntune piçule scalogne o cevole taçade (Giorgio Pascoli, Il Litum: jerbis salvadiis te cusine)
Sin. ceve
-
s.f.
(coloc.)
fortune contrarie:
cui che el à scalogne tal zûc, l'è fortunât in amôr! (Bepo Marion, Il canocjâl de contesse);
une domenie di matine, une scalogne nere, tun volt a comedon tra Rivis e Riçûl, a vevin capotât [cu la machine] (Alan Brusini, Par stradis lungjis)
Sin. sfortune
, disfortune
Cfr. disgracie