scagnut  /-ùt/  sca|gnut  [AF]

  1. s.m. viôt scagn par rivà al lôr scagnut, su lis alis des schedis eletorâls, lôr a àn spindût - daûr che si sint a dî - trentecinc miliarts in dut (Josef Marchet, Rapresentants dal popul)
  2. s.m. piçule sente cence schenâl e cence braçâi"[…] Sentaitsi un fregul sun chel scagnut alì, tant che o vadi a sierà la farie, e dopo soi a vuestre disposizion." (Luigi Gortani, Meni Fari); none Bete, ingrumade suntun scagnut, e disgragnolave avemariis (Gianni Gregoricchio, Trê feminis)
    Sin. bredul
    1. bancut par poiâ i pîtso jeri masse piçule. O vevi di montâ su di un scagnut, se no no rivavi sul lavadôr (Cristina Noacco, Faliscjis); la puare frutate, sentade su la cjadree, cui pîts poiâts suntun scagnut, la muse imberlade, dute plete par vie de gobe, e jere deventade tal borc un cuadri familiâr di maluserie infinide (Pieri Menis, Cui si jerial impaçât cun Modestute?)