sapience  /-èn-/  sa|pien|ce  [AF]

  1. s.f. complès des cognossincis inteletuâls e capacitât di doprâlis intal judizi e inte azional passave par un prin om, che al jere stimât e ben volût di ducj, che al deve conseis a dut il contor cu la sô sapience (Pieri Menis, Chei di Muraie); dâsi pinsîr da la educazion che e domande cjâf e cûr e pazience e atenzion e sapience e fature e cussience (Josef Marchet, Lis predicjis dal muini)
    Sin. savê2
    Var. sapienzie
    Cfr. savietât