sacramentâ
sa|cra|men|tâ
[CO]
-
v.intr., v.tr.
aministrâ un sacrament, in particolâr la comunion:
al si è confessât, ma il predi nol è rivât adore di sacramentâlu (Giulio Andrea Pirona, Ercole Carletti, Giovanni Battista Corgnali, Il Nuovo Pirona)
Cfr. comunicâ
-
v.intr., v.tr.
(fig., eufem., antifr.)
dî imprecazions, ancje avonde blasfemis:
gno pari invezit, antifassist de prime ore, al lave sacramentant cuintri la vuere e chei che a olevin fâle (Alan Brusini, La cartuline);
al veve scugnût scomençâ chê venture, un pôc sacramentant a fuart e un pôc bruntulant sot vie (Franca Mainardis, Il sium di Lissandri)
Sin. sacraboltâ
Cfr. blestemâ
, porconâ
, sangonâ