sacramentâ  sa|cra|men|tâ  [CO]

  1. v.intr., v.tr. aministrâ un sacrament, in particolâr la comunion:  al si è confessât, ma il predi nol è rivât adore di sacramentâlu (Giulio Andrea Pirona, Ercole Carletti, Giovanni Battista Corgnali, Il Nuovo Pirona)
    Cfr. comunicâ
  2. v.intr., v.tr. (fig., eufem., antifr.) dî imprecazions, ancje avonde blasfemis:  gno pari invezit, antifassist de prime ore, al lave sacramentant cuintri la vuere e chei che a olevin fâle (Alan Brusini, La cartuline); al veve scugnût scomençâ chê venture, un pôc sacramentant a fuart e un pôc bruntulant sot vie (Franca Mainardis, Il sium di Lissandri)
    Sin. sacraboltâ
    Cfr. blestemâ , porconâ , sangonâ
Cul patrocini di
Universitât dal Friûl