rebecâ re|be|câ [CO]
-
v.tr.
(ancje ass.)
rispuindi in maniere polemiche, ancje cun insolence:
cuant che o jeri piçule o rebecavi. E jere simpri mê la ultime peraule (AAVV, Sul florî);
«Ce saressie cheste vôs che e zire, che tu varessis cjatât il morôs?» i domandà di bot Delmo, menaçôs. «Parcè? No puedio cjatâmi un om?» e rebecà Bete (Raffaele Serafini, Contis sot spirt)
Sin. rebechî , cuistionâ , dâ sù