rebecâ  re|be|câ  [CO]

  1. v.tr. (ancje ass.) rispuindi in maniere polemiche, ancje cun insolencecuant che o jeri piçule o rebecavi. E jere simpri mê la ultime peraule (AAVV, Sul florî); «Ce saressie cheste vôs che e zire, che tu varessis cjatât il morôs?» i domandà di bot Delmo, menaçôs. «Parcè? No puedio cjatâmi un om?» e rebecà Bete (Raffaele Serafini, Contis sot spirt)
    Sin. rebechî , cuistionâ , dâ sù