piruçâr  pi|ru|çâr  [CO, TS]

  1. s.m. bot.com. arbul che al fâs i piruçs, lat. sient. Pyrus communisal veve cjolt un libri e sal stave leìnt sot un piruçâr, tun cjanton di chel curtîl, smenteât di dut (Pieri Menis, Sul agâr)
    Var. perâr , perarie , peruçâr
    1. marang. len di chel arbuli doi cussins, cu la prima letera dal cognon, jarin butâts parsora da la cassa di noglâr, cu li ocjutis di pirussâr (Ranieri Mario Cossâr, Gnossis gurissanis)
  2. s.f. bot.com. in variantis che a doprin lis formis perâr o perarie par Pyrus communis, arbossit spinôs cun rosutis blancjis, de famee des Rosaciis, lat. sient. Crataegus monogyna
    Sin. barac blanc , spin blanc , pirutâr , pamut
    Cfr. pan poç , pirute , piruç , piruç de bolp , piruçut
Proverbis:
  • il piruç nol cole mai lontan dal piruçâr