periculâ  pe|ri|cu|lâ  [CO]

  1. v.intr. jessi o metisi in pericul, in cundizion di podê vê damssi acanave la vive cjar umane / in alt in bas, tes valadis, sui monts, / periculant sot la metraie che sbrane / fra tons e lamps di mil imprescj di bronç (Pieri Corvat, Lussiute dal falcet); e cuant che il mûl nol jere ben strighiât mi metevin in preson. Po cuant che la stale e jere sporcje, scuasit mi fusilavin. Pense, 'Sese, par cuatri buiacis periculâ cu la vite (Tarcisio Venuti, La cjase di Toni)
    Var. pericolâ
    Cfr. riscjâ
  2. v.intr. murî tun incident o par une cause che no si pues previodi o controlâ"Viôt là che tu metis i pîts... No, no!..." il frut si slungjave infûr "Che no tu vessis di colâmi e periculâ!" (Dino Virgili, La aghe da pît la cleve); par lâ a racuei chescj lens, chês femines che a traviersavin el branc da la aghe corevin tant riscjo di periculâ. Al è ancjemò vîf a Viluce e tal contor el fat di chês trê femines che la aghe à savoltades e manades vie. Muartes inneades cu la cosse cjamade (Sergio De Cecco, El legnam - traspuart)
    Cfr. murî
  3. v.tr. meti in pericul, in cundizion di podê vê damspericulâ la incolumitât dai escursioniscj (Marco Tempo, Cjaçadôrs cuintri contadins?)
    Cfr. riscjâ