periculâ
pe|ri|cu|lâ
[CO]
-
v.intr.
jessi o metisi in pericul, in cundizion di podê vê dams:
si acanave la vive cjar umane / in alt in bas, tes valadis, sui monts, / periculant sot la metraie che sbrane / fra tons e lamps di mil imprescj di bronç (Pieri Corvat, Lussiute dal falcet);
e cuant che il mûl nol jere ben strighiât mi metevin in preson. Po cuant che la stale e jere sporcje, scuasit mi fusilavin. Pense, 'Sese, par cuatri buiacis periculâ cu la vite (Tarcisio Venuti, La cjase di Toni)
Var. pericolâ
Cfr. riscjâ
-
v.intr.
murî tun incident o par une cause che no si pues previodi o controlâ:
"Viôt là che tu metis i pîts... No, no!..." il frut si slungjave infûr "Che no tu vessis di colâmi e periculâ!" (Dino Virgili, La aghe da pît la cleve);
par lâ a racuei chescj lens, chês femines che a traviersavin el branc da la aghe corevin tant riscjo di periculâ. Al è ancjemò vîf a Viluce e tal contor el fat di chês trê femines che la aghe à savoltades e manades vie. Muartes inneades cu la cosse cjamade (Sergio De Cecco, El legnam - traspuart)
Cfr. murî
-
v.tr.
meti in pericul, in cundizion di podê vê dams:
periculâ la incolumitât dai escursioniscj (Marco Tempo, Cjaçadôrs cuintri contadins?)
Cfr. riscjâ