ornament  /-ènt/  or|na|ment  [CO]

  1. s.m. il fâ deventâ biel, il zontâ o elaborâ elements esteticsfate la forme dai cjaldîrs, Marie, / bisugnave proviodi al ornament (Zuan Lurinçon, L'ornât)
    Sin. decorazion , bilisiament , furniment
  2. s.m. element che al à une funzion estetiche, che al fâs deventâ plui bielil scultôr al adote une struture a trê plans separâts di ornaments e curnîs (Bepi Agostinis, Storie de art in Friûl); crôs di aur, umbons di scûts, spadis, ornaments feminîi e vie indenant, che cumò a son ducj in mostre tal Museu di Cividât (Mauro Pascolini, I Langobarts, patrimoni de umanitât e dal Friûl)
    Sin. bilisiament , decorazion , ornât , furniment , bilisie
    1. (fig.) cualsisei robe o ancje persone, che e da bielece, valôr a alc o a cdn.dentri in cjase a son dôs frutis: / l'ornament di chist mulin (Maria Gioitti del Monaco, Il mulin di Fare)