inteligjent
/-ènt/
in|te|li|gjent
[AF]
-
adi., s.m.
che, cui che al à la capacitât mentâl di capî, interpretâ, elaborâ pinsîrs, previodi consecuencis e v.i.:
«No stâ a dî monadis, Ricardo. Tu sês un frut inteligjent, e no tu âs di dî monadis» (Carlo Sgorlon, Prime di sere);
a sintî mê mari, [la signorine Lidie] e à ducj i bogns numars: biele, buine, brave, inteligjent, cuntune buine dote, saio jo! (Vittorio Vittorello, A ogni cost);
ce altre creature, in chest mont, jerie tant inteligjente e, tal instès, tant mate di rivâ a distruzisi di bessole, sence nancje savê parcè? (Gianni Gregoricchio, Pollione Magrini)
Cfr. fin1
, sutîl
, sveât
-
adi.
che al mostre chê capacitât o che al derive di chê capacitât:
se nô o volìn fâ une operazion inteligjente, o vin di rivâ a armonizâ la dimension locâl, la dimension statâl e la dimension mondiâl (Antoni Beline, Cence pôre)