intardâ  in|tar|dâ  [CO]

  1. v.tr. fâ rivâ plui tart, o ancje fâ partî o fâ lâ indenant o fâ sucedi plui tart o plui a planccualchi impidiment, ce che podès ritignî o intardâ la marcja (Antoni Brumat, Compendi di ducj i contegnos pal soldât comun tant in guarnigjon, come in cjamp devant il nemì, cul zurament e i articui di vuera); al è rivât adore di rimontâlu [il machinari governatîf], lassant fûr cualchi toc che, salacor, plui che judâ al intrigave e al intardave il funzionament (Josef Marchet, La scrassigne); al seguitave a cirî fûr scusis par intardâ il moment che i sarès tocjât di misurâsi cu la realtât (Mario De Apollonia, Il timp par ledrôs)
    Sin. ritardâ
  2. v.intr. rivâ plui tart, o ancje fâ une cualsisei robe plui tart o plui a plancur dave un jutori a ficjâ sot des coltris il pampagal o la padiele, cuant che infermîrs o muiniis a intardavin a rivâ (Gianni Gregoricchio, Trê feminis)
    Sin. intardâsi , ritardâ , intardivâsi
    1. spietâ prime di fâ alcintant savis e mats, zovins e viei, / e feminis e fruts, / che sedin biei o bruts, / vuelin sence intardâ / fâsi fotografâ (Pieri Çorut, La fotografie di Pieri Çorut)