iluminâ  i|lu|mi|nâ  [AF]

  1. v.tr. (ancje ass.) fâ lûs, fâ deventâ clâr cu la lûschê Lune benedete intun moment / ilumine la tiare e il firmament (Pieri Çorut, La gnot di Avrîl su la coline di Buri); buine sere, cjase scure, / cjase scure in mieç dai cjamps, / e jo spieti te criùre / che ti iluminin i lamps (Bindo Chiurlo, Buine sere, cjase scure); i todescs a iluminavin il paîs a dì, che si podeve zuiâ di scove in plene gnot (Alan Brusini, Amîs come prime)
    Sin. fâ clâr, fâ lûs, fâ lusôr, lusorâ, sclarî, slusorâ
    Var. inluminâ
  2. v.tr. (fig.) meti gjonde, vivôr, sperance o cualsisei altre robe che e puedi jessi calcolade tant che une lûso vuei visâmi dome di chel tant o di chel pôc che al à iluminade la mê vite (Gianni Gregoricchio, Trê feminis)
    Sin. dâ lûs, sclarâ, sclarî, slusorâ
  3. v.tr. (fig.) dâ cognossince, inteligjence, comprension e v.i.simpri pront a spiegâ, a iluminânus (Pieri Piçul, Vieri e gnûf)
    Sin. dâ lûs, informâ
  4. v.tr. eletron. iradiâ cun ondis eletromagnetichis, spec. radioondis
  5. v.tr. milit. di radar colegât a un sisteme di difese antiaerie, viodi un ogjet nemì par colpîlu