iluminâ  i|lu|mi|nâ  [AF]

  1. v.tr. (ancje ass.) fâ lûs, fâ deventâ clâr cu la lûschê Lune benedete intun moment / ilumine la tiare e il firmament (Pieri Çorut, La gnot di Avrîl su la coline di Buri); buine sere, cjase scure, / cjase scure in mieç dai cjamps, / e jo spieti te criùre / che ti iluminin i lamps (Bindo Chiurlo, Buine sere cjase scure); i todescs a iluminavin il paîs a dì, che si podeve zuiâ di scove in plene gnot (Alan Brusini, Amîs come prime)
    Sin. fâ clâr , fâ lûs , fâ lusôr , lusorâ , sclarî , slusorâ
    Var. inluminâ , luminâ
  2. v.tr. (fig.) meti gjonde, vivôr, sperance o cualsisei altre robe che e puedi jessi calcolade tant che une lûso vuei visâmi dome di chel tant o di chel pôc che al à iluminade la mê vite (Gianni Gregoricchio, Trê feminis)
    Sin. dâ lûs , sclarâ , sclarî , slusorâ
  3. v.tr. (fig.) dâ cognossince, inteligjence, comprension e v.i.simpri pront a spiegâ, a iluminânus (Pieri Piçul, Vieri e gnûf)
    Sin. dâ lûs , informâ
  4. v.tr. eletron. iradiâ cun ondis eletromagnetichis, spec. radioondis
  5. v.tr. milit. di radar colegât a un sisteme di difese antiaerie, viodi un ogjet nemì par colpîlu