iluminâ
i|lu|mi|nâ
[AF]
-
v.tr.
(ancje ass.)
fâ lûs, fâ deventâ clâr cu la lûs:
chê Lune benedete intun moment / ilumine la tiare e il firmament (Pieri Çorut, La gnot di Avrîl su la coline di Buri);
buine sere, cjase scure, / cjase scure in mieç dai cjamps, / e jo spieti te criùre / che ti iluminin i lamps (Bindo Chiurlo, Buine sere cjase scure);
i todescs a iluminavin il paîs a dì, che si podeve zuiâ di scove in plene gnot (Alan Brusini, Amîs come prime)
Sin. fâ clâr
, fâ lûs
, fâ lusôr
, lusorâ
, sclarî
, slusorâ
Var. inluminâ
-
v.tr.
(fig.)
meti gjonde, vivôr, sperance o cualsisei altre robe che e puedi jessi calcolade tant che une lûs:
o vuei visâmi dome di chel tant o di chel pôc che al à iluminade la mê vite (Gianni Gregoricchio, Trê feminis)
Sin. dâ lûs
, sclarâ
, sclarî
, slusorâ
-
v.tr.
(fig.)
dâ cognossince, inteligjence, comprension e v.i.:
simpri pront a spiegâ, a iluminânus (Pieri Piçul, Vieri e gnûf)
Sin. dâ lûs
, informâ
-
v.tr.
eletron.
iradiâ cun ondis eletromagnetichis, spec. radioondis
-
v.tr.
milit.
di radar colegât a un sisteme di difese antiaerie, viodi un ogjet nemì par colpîlu