glîr  glîr  [CO]

  1. s.f., s.m. mamifar roseadôr che al vîf tai boscs, cun pêl grîs, blanc te panze, lat. sient. Glis glistal çondar la glîr sbalsemada / na po dâ di teta ai glirins (Gjiso Fior, Il tistignâr); chei canais che a lavant come zuiant e, magari, se a cricave un sterp, a si fermavant a spiâ la glîr e la bolp (Novella Cantarutti, Calendario della Libreria Tarantola, 1991)
    1. (ancje fig.) in metaforis o paragons par dî di cdn. brâf a rimpinâsial tache la scjale pal mûr e dret e svelt come un glîr al si rimpine parsore e sù e sù (Dolfo Zorzut, No je plui vive)
      Sin. sghirate
    2. (ancje fig.) in metaforis o paragons par dî di cdn. chel al duar tant, come chê bestie cuant che e je in letarcvie pe gnot al durmive tant che une glîr (Nin dai Nadâi, Bepo e Tunine)
      Sin. marmote