filon2  /-òn/  fi|lon  [CO, TS]

  1. s.m. gjeogr. linie plui alte di un rilêf"A nu vôl uno buino oro par rivâ al Marinelli, e uno ato par rivâ sul filon. Anìn, aloro". Lu filon al ero lu cunfìn: di ca la Italio, di là la Austrio (Elina Faleschini, Naio); o voi a çampe dilunc il troi che, restant sul filon, prin in cleve e po dopo in plan, mi puarte al destin (Romano Binutti, La gleseute di Sant Zorç e de Madone di Aiût in Atimis)
    Cfr. creste
  2. s.m. miner., gjeol. dipuesit lunc e plui o mancul sutîl di un ciert minerâlal jere ancjemò il filon di arint vîf sedi a Cisgne sedi a Stupize, ancje in forme di mercuri natîf (Claudio Mattaloni, Sucedût intal 1517)
    Cfr. cors1
  3. s.m. (fig.) secuence ideâl che e à une cierte continuitât e coerencericuardâi a Rome che la Italie nus à concedût la universitât par che o podevin cressi sui filons origjinaris de nestre culture, lenghe, tradizions e storie (Riedo Pup, In Friûl cul passepuart)
    Sin. fîl