discuinçâ
dis|cuin|çâ
[CO]
-
v.pron.tr.
fâ che la terminazion di un vues e ledi fûr de sô posizion normâl te articolazion:
[il cuincevuès] invece di cuinçâ al discuince fasint cainâ i puars disgraziâts (Giuseppe Ferdinando del Torre, Il contadinel. Lunari par l'an 1899);
nissun nol à mai nancje discuinçât un pît (Riedo Pup, La vuere des sagris)
Sin. stracuelâ
Cfr. stuarzi
-
v.intr.
causâ un savoltament, une anormalitât, un turbament, un dam:
o crodevi un pocut di judâmi [cui cavalîrs] / ma la fuee che mi monte a trisinte [di presit] / mi discuince e finìs di rangjâmi / chê cagnere che il popul mi da (Zaneto, Scrochin i cavalîrs)
-
v.tr.
[BF]
(ancje ass.)
abortî, pierdi une creature prin dal part
Sin. abortî
, dispierdi
Proverbis:
- cui che si vûl comodâ si dêf discuinçâ
- il sâl al cuince e al discuince
- la creance no discuince