discuinçâ  dis|cuin|çâ  [CO]

  1. v.pron.tr. fâ che la terminazion di un vues e ledi fûr de sô posizion normâl te articolazion[il cuincevuès] invece di cuinçâ al discuince fasint cainâ i puars disgraziâts (Giuseppe Ferdinando del Torre, Il contadinel. Lunari par l'an 1899); nissun nol à mai nancje discuinçât un pît (Riedo Pup, La vuere des sagris)
    Sin. stracuelâ
    Cfr. stuarzi
  2. v.intr. causâ un savoltament, une anormalitât, un turbament, un damo crodevi un pocut di judâmi [cui cavalîrs] / ma la fuee che mi monte a trisinte [di presit] / mi discuince e finìs di rangjâmi / chê cagnere che il popul mi da (Zaneto, Scrochin i cavalîrs)
  3. v.tr. [BF] (ancje ass.) abortî, pierdi une creature prin dal part
    Sin. abortî , dispierdi
Proverbis:
  • cui che si vûl comodâ si dêf discuinçâ
  • il sâl al cuince e al discuince
  • la creance no discuince
Cul patrocini di
Universitât dal Friûl