cainâ
ca|i|nâ
[CO]
-
v.intr.
dal cjan o ancje di altre bestie, fâ un viers acût, ancje ripetût, par lamentâsi:
il paron lu olmà sul fat e i slungjà une pidade sul plui biel de vore. Il cjan al scjampà a varcs, cainant (Josef Marchet, La sgarfade dal cjan);
i lôfs cumò e àn fan. […] Si sintin di lontan lis barufis, a vuachin, a caìnin (Alan Brusini, Un dai pôcs)
Cfr. vuicâ
, ciulâ
-
(fig.)
ancje di une persone, lamentâsi, zigâ di dolôr:
une grice, sburtade dal aiar, si sdrumà e un modon mi rivà suntun pît, fasintmi cainâ (Pieri Menis, Il burlaç)