balonîr
ba|lo|nîr
[CO]
-
s.m.
cui che al à il balon, la ernie scrotâl
-
s.m.
cui che al è imbambinît, che nol resone plui ben, ancje tant che ofese gjeneriche:
"Prime lu puartavin a lis stelis, cumò che al è vecjo e balonîr no san nancje indulà che al stedi di cjase!… " (Arturo Feruglio, In cîl e je une stele!…)
Sin. imbambinît
, incoionît
Cfr. incocalît
, inçussît
, indurmidît
-
s.m.
cui che al fâs o che al vent balons
-
s.m.
(scherç., pop.)
zuiadôr di balon:
lis pagjinis interiis [dai gjornâi] sui balonîrs dal balon (Riedo Pup, I furlans e la Vite Catoliche);
la radio e fevele saldo de ultime pidade di un balonîr (vadì che il balon al conte pal PIL plui de agriculture) (Enos Costantin, Un virus tes lidrîs)
-
s.m.
cui che al conte bausiis o ancje dome sflocjis, barzaletis:
il secont libri di barzaletis di Romeo Patatti, o ben il balonîr de Cjargne (Venusia Dominici, Mi ven di ridi!);
"Va, mo, va, balonîr! Onzint striât!… Eh, cheste, mo, tu le âs inventade biele!" (Popolâr - Gianni Moroldo, Maria Mainardis, Zuanut sence pôre - Il Soreli tal casson)