vieste  /-ès-/  vies|te  [CO]

  1. s.f. vistît lunc, pal solit di feminejê invezit e veve une vieste elegantine, un cjapiel plen di rosis e spics come un cjamp di forment, e un pâr di scarpins (Zuan Lurinçon, La Madalene); Barbure che tune buteghe e meteve sù, par provâle, une viestute turchine clare (Agnul di Spere, Spietant)
    Cfr. vistît1
  2. s.f. (ancje fig.) vistît di predi, frari, muinie e v.i., ancje tant che simbul de cundizion di religjôsil capelan, cu la vieste sbotonade, i le dongje incorint (Pieri Menis, Sflameadis); la mê classe e veve di fâur la fieste a chei che in chel an a metevin la vieste (Rizieri De Tina, Une riflession sul "model educatîf" dai 'seminaris)
    Cfr. tonie
  3. s.f. (fig.) aspiet esterni o funzion o cundizion che si à, soredut tal confront di chei altrisdâ une vieste plasinte a un argument par solit no simpatic di mastiâ (Franca Mainardis, Un abecedari furlan); la lenghe corse e cuistarà vieste uficiâl, deventant materie obligatorie tes scuelis da la isule (Renzo Balzan, Corsiche: viers la autonomie)
Polirematichis e espressions idiomatichis Proverbis:
  • cui che al lavore in dì di fieste, il diaul al met la vieste
  • il Signôr al mande il frêt daûr de vieste