vieste
/-ès-/
vies|te
[CO]
-
s.f.
vistît lunc, pal solit di femine:
jê invezit e veve une vieste elegantine, un cjapiel plen di rosis e spics come un cjamp di forment, e un pâr di scarpins (Zuan Lurinçon, La Madalene);
Barbure che tune buteghe e meteve sù, par provâle, une viestute turchine clare (Agnul di Spere, Spietant)
Cfr. vistît1
-
s.f.
(ancje fig.)
vistît di predi, frari, muinie e v.i., ancje tant che simbul de cundizion di religjôs:
il capelan, cu la vieste sbotonade, i le dongje incorint (Pieri Menis, Sflameadis);
la mê classe e veve di fâur la fieste a chei che in chel an a metevin la vieste (Rizieri De Tina, Une riflession sul "model educatîf" dai 'seminaris)
Cfr. tonie
-
s.f.
(fig.)
aspiet esterni o funzion o cundizion che si à, soredut tal confront di chei altris:
dâ une vieste plasinte a un argument par solit no simpatic di mastiâ (Franca Mainardis, Un abecedari furlan);
la lenghe corse e cuistarà vieste uficiâl, deventant materie obligatorie tes scuelis da la isule (Renzo Balzan, Corsiche: viers la autonomie)
Polirematichis e espressions idiomatichis
Proverbis:
- cui che al lavore in dì di fieste, il diaul al met la vieste
- il Signôr al mande il frêt daûr de vieste