stricei
/-éi/
stri|cei
[CO]
-
s.m.
ôr bas di un cop o di une ale di cuviert:
un soreli che al inceave al smolave la nêf, fasint gotâ i striceis (Pieri Menis, Nadâl ancje par Gjelmin)
Sin. stricearie
, striceade
Var. strecei
, strincei
, strancei
-
s.m.
aghe che e gote jù dal cuviert che nol à la gorne:
Siroc fâs maraveis... / finissin i striceis (Pieri Çorut, La nêf e i barons di place);
al plûf. / Come un orloi i striceis / a batin sul bandon (Mario Argante, Caravane di ricuarts)
-
s.m.
(fig.)
ce che o cui che al fâs vignî jù gotis, soredut vaìnt:
la Nande e jere stade dute un stricei di lagrimis (Maria Forte, La cjase dal Murat)