stricei 
          /-éi/ 
      stri|cei 
      [CO]
      
        
        - 
s.m.
ôr bas di un cop o di une ale di cuviert: 
un soreli che al inceave al smolave la nêf, fasint gotâ i striceis (Pieri Menis, Nadâl ancje par Gjelmin)
Sin. stricearie
, striceade
Var. strecei
, strincei
, strancei
 
        
        - 
s.m.
aghe che e gote jù dal cuviert che nol à la gorne: 
Siroc fâs maraveis... / finissin i striceis (Pieri Çorut, La nêf e i barons di place); 
al plûf. / Come un orloi i striceis / a batin sul bandon (Mario Argante, Caravane di ricuarts)
 
        
        - 
s.m.
(fig.)
ce che o cui che al fâs vignî jù gotis, soredut vaìnt: 
la Nande e jere stade dute un stricei di lagrimis (Maria Forte, La cjase dal Murat)