statue  /-à-/  sta|tu|e  [FO]

  1. s.f. opare di sculturela statue crisoelefantine di Zeus Fidie al scomençà a costruîle a Olimpie daspò dal 432 (Adrian Cescje, Viaç aes origjins dal Logos); la statue de Justizie, che cumò e je a Udin in place Vitorio, che e ven clamade «Marie Luigje», e jere a Buie intal lûc clamât «Locum Iustitiae» (Pieri Menis, Lis leiendis di Buie); e passave la procession cu la statue de madone (Mario Beltramini, Jo e Graziella); e cjalà a planc ancjemò une volte une par une lis statuis dai sants, metudis in file sul ôr dal cuviert de basiliche (Agnul di Spere, Te grande place)
  2. s.f. in paragons o metaforis, par dî cui che al sta fer imobil, cence dî o fâ nuiejê no smontave dal so caregon: une statue vive! (Pieri Menis, Agne Ursule); le saludi e jê no mi rispuint e mi cjale saldo, ferme e dure come une statue (Alan Brusini, Gian Paolo Linda, I forescj)
    Sin. pâl
  3. s.f. [BF] (meton.) piçule costruzion votive, viôt ancone