sentenziâ  sen|ten|zi|â  [AF]

  1. v.tr., v.intr. pronunziâ une sentence, un judizi, une diagnosila Cort costituzionâl e sentenzià acetant ducj i ponts di ricors dal guvier fale chel dal articul 18 e distruzint l'implant operatîf de leç, massime chel pes scuelis (Adrian Cescje, Memoriis di politiche linguistiche); il confessôr al sclarì la vôs, po al sentenzià: "Cu la veretât si laude Diu. […]" (Riedo Pup, Beâts i viei); il miedi al sentenzià: broncopolmonite dople. Un brut afâr (Angelo Covazzi, Il vueli sant)
    Var. sentenceâ
  2. v.tr. dî une frase cognossude e calcolade di valôr morâl«Viae meae non sunt viae vestrae…», cussì al sentenzià, disint che in chê maniere al jere scrit te Sacre Scriture (Pieri Menis, Chei di Muraie); "Mi pâr che ogni robe e à la sô fin e che cui che nol mûr, si tornilu a viodi! " - al sentenziave Checo, plen di sodisfazion (Roberto Ongaro, Cretevierte)
  3. v.tr., v.intr. dî fûr judizis o conclusions o coments che a pretindin di jessi autorevui e definitîfbarbe Meni al leve pes fameis là che al saveve che al jere nassût un frut. I deve une ocjade, po al sentenziave: «O viôt che al sarà un alpin; tes nestris fameis alpins si nas» (Alan Brusini, Par stradis lungjis)
    Sin. dotorâ , pontificâ , sermonâ