sbrundulâ  sbrun|du|lâ  [AF]

  1. v.intr., v.tr. (var.) viôt bruntulâ si sint il Nadison / che sbrundulant al va jù a tombolon (Pieri Çorut, La gnot di Avrîl); "Vino di lâ a durmî cumò?" al sbrundule el mio tate (Dolfo Zorzut, No je plui vive); "Ma ce peteçone di fie che mi à tocjât par destin!" al sbrundulave (Gianni Gregoricchio, Trê feminis)