santificetur  /-è-/  san|ti|fi|ce|tur  [CO]

  1. s.m.inv. cui che al mostre cun ipocrisie une vore di devozion e di bontât"Sintîtlu, sintîtlu, chel santificetur che ducj a crodin che al sei." (Costantino Smaniotto, Co l'amôr al cimie); dute judizis a ponte di gusiele. Che in gracie di chel inzenoglâsi continui, cu la muse di santificetur, si ritignive juste e in grât di spudâ sentencis (Maria Forte, Mabile la Lunghine)
    Sin. santocj , cjitin , patafebancs