santificetur /-è-/ san|ti|fi|ce|tur [CO]
-
s.m.inv.
cui che al mostre cun ipocrisie une vore di devozion e di bontât:
"Sintîtlu, sintîtlu, chel santificetur che ducj a crodin che al sei." (Costantino Smaniotto, Co l'amôr al cimie);
dute judizis a ponte di gusiele. Che in gracie di chel inzenoglâsi continui, cu la muse di santificetur, si ritignive juste e in grât di spudâ sentencis (Maria Forte, Mabile la Lunghine)
Sin. santocj , cjitin , patafebancs