ricjatâ  ri|cja|tâ  [CO]

  1. v.tr. tornâ a cjatâ, tai siei diviers significâts, viôt cjatâ
    1. tornâ a vêvôs di une memorie che i furlans a àn bisugne di ricjatâ (Carli Pup, Storie e liende di Marc di Murùs)
    2. tornâ a incuintrâ, vê a ce fâ une altre volte cun cdn. o cun alctornant a cjase, chei pôcs che a tornin framieç di chei pôcs che a ricjatin, no sintin plui il calôr de cjase, il savôr de tiere, l'incjant de lenghe (Antoni Beline, Une tiere pal cjant e pa la anime)