revocâ2  re|vo|câ  [CO]

  1. v.intr., v.tr. (var.) fâ rivoc, viôt rivocâ al sbotave cuntun «Deus in adiutorium meum intende» che al revocave pe glesie tant che un ton sù pes monts (Meni Ucel, Messe a straoris); il blanc al revocave i ultins rais di soreli, inceant (Raffaele Serafini, Contis sot spirt)