refudum
/-ùm/
re|fu|dum
[CO]
-
s.m.
ce che al vanze e che no si pues doprâ o vendi:
al risolf da la sere a la matine / di dissecjâ negozi, / e dopo vê vindût il bon e il biel, / l'ingrume i refudums, e al è costret / a vendiju par siet o disesiet (Pieri Çorut, Raspadicis pal Strolic furlan del an 1859);
a jerin là sù cassons plens di vistîts che nissun doprave plui, cogumis, pignatis, un devoltedôr carulât, un cjadin di crep, un zei, un spieli dut maglât, cjadreis sfonderadis. Insome ducj i refudums de cjase (Giovanni Pillinini, Il cjast)
Sin. vanzum
, scart
Var. rifudum
-
(fig.)
persone cence cualitâts, che nissun al vûl:
"Tu stâs par tirâ dongje / un refudun. / Tu sês mâl imbarcjade / cul to cûr." (Lea D'Orlandi, Barbe Basili e il Paradîs)
Sin. scart
, scartin
-
s.m.
robe che si bute vie:
podê distruzi dutis lis cualitâts di porcariis, di scovacis, di refudums (Nin dai Nadâi, Pieri peçotâr);
netâ il flum Colvare dai refudums che di agns lu sporcjavin (Daniele Martina, Dut ce che no si môf si romp)
Sin. scovace
-
s.m.
[BF]
escrement:
«No, nol è biel che i cisilins a lassin colâ i lôr refudums su la siele de tô biciclete» (Mario De Apollonia, Il timp par ledrôs)