obleâ  o|ble|â  [FO]

  1. v.tr. (ancje ass.) fâ fâ alc o fâ compuartâ intune cierte maniere cu la fuarce, la autoritât, o par vie di un vincul juridic, morâl e v.i.Mariute no voleve sposâ so cugnât vedul, ma done Pine la veve obleade cence remission (Pieri Menis, Chei di Muraie); i politicants vuerîrs a scuegnin obleâ la int a fâle. No puedin infidâsi a lassâle libare di lâ o no lâ (Riedo Pup, Vitoriis e batostis)
    Sin. costrenzi , sfuarçâ
    1. (fig.) ancje cun subiet inanimât o astrat, puartâ cdn. a compuartâsi intune cierte maniere o puartâ a une cierte situazionla sô schene, rote, no i permeteve plui di movi lis gjambis e lu obleave a passâ zornadis inclaudât su la carocele (Roberto Ongaro, Cretevierte); il timp torgul di nûi al obleave a tignî lis lûs impiadis (Alan Brusini, Gian Paolo Linda, I forescj); Tunine e veve une biele aste, la muse che e plaseve e voi turchins che a obleavin a volêi ben (Maria Forte, Il Bide di Miot)