nuviç  /-ìç/  nu|viç  [AF]

  1. s.m. cui che si maride, considerât inte dì des sôs gnocis, o ancje cui che al à di maridâsi in curt o cui che si è maridât une vore di pôcsposine benedete, / il to nuviç ti spiete; / viestiti in presse, / je za sunade messe (Pieri Çorut, La Malinconie); in municipi a jerin pronts i nuviçs e i testemonis; il segretari al veve tirât fûr, dute incragnide di polvar, la cartele dulà che e jere incolade la formule sacramentâl cui articui di leç (Pieri Somede dai Marcs, La ultime firme de mê podestarie); "O larai in France par cualchi an: il mio nuviç al à des impresis là vie. Ma no mi displâs: e sin usâts, noaltris, a lâ pal mont […]" (Ercole Carletti, L'amôr vieri)
    Sin. spôs
    Var. noviç