natîf  na|tîf  [AF]

  1. adi., s.m. che, cui che al è nassût intun ciert puestpre Lenart Maçulin plevan di Luincis, natîf di Fusee, che je la patrie dei Maçûi e di ducj i Maçulins (Giovanni Gortani, A la sagre di Mion); so pari, natîf di Braçan, al veve cjolt in afit un mulin su lis nestris roiis (Catarine Percude, La mulinarie)
    Sin. origjinari , nassût
    1. adi. di puest o sim., che al è chel dulà che cdn. al è nassûte jere une vôs bessole che no ribateve tes orelis, ma ta la anime; un fat sôl che al tignive leât il pinsîr come cuntune cjadene ad in dopli - la vôs de tiare native cul prât di rosis (Dino Virgili, La aghe da pît la cleve); il Patriarcje Beltram di Saint-Geniès, rivât intal Friûl de native Ocitanie intal 1334 (Agnul di Spere, Sant Zorç de Richinvelde)
  2. adi., s.m. [TS] etnol. che, cui che al fâs part di une comunitât presinte par tradizion intun ciert teritoriun popul, chel dai natîfs amerecans, masse di spes tormentât, sbeleât e dismenteât (Lino Straulino, L'unic indian bon al è chel muart)
    Sin. aborigjen , autocton , indigjen
  3. adi. che al è presint fin de nassite o che al è compenetrât cu la nature di cdn.forsit, cheste int si ferme nome ai titui dai gjornâi propit par chel: par che no vadi ruvinade cheste native facoltât [di intuî la veretât vere] (Riedo Pup, La civiltât dal fum)
    Sin. naturâl