lavri  la|vri  [FO]

  1. s.m. ognidun dai doi ôrs de bocje:  al vierzè la bocje, i tremà il lavri sot, al sbatè lis ceis, - cence peraule (Dino Virgili, La aghe da pît la cleve); Mafalde e cjalà il fi cuntun rideç di braùre sui lavris (Gianni Gregoricchio, Trê feminis); Leida e mê mari nus disevin metint il dêt sui lavris: «Zito, fruts, che la Siore e sta pôc ben […]» (Alan Brusini, Come tai romançs); al strenzè sul so pet chê figure alte e biele ancjemò, e al poià i lavris sun chei cjavei (Zuan Lurinçon, La Madalene)
    Var. avri
    1. part de muse jenfri la bocje e il nâs:  secandul dome voi e nâs e un sbit di mostacjutis sul lavri (Dino Virgili, La aghe da pît la cleve)
  2. s.m. ôr di une feride:  no mi sarès inacuart che mi veve pontât un fier se no ves viodût un fîl ros che al partive de gjambe. Saltât fûr di corse, o viodei un biel lavri (Lucio Perès, Tal Cuar)
    Sin. cei
    1. ôr di une cualsisei viertidure o struture ingjavade:  in peis sul lavri da la pila, al svintulea un suaman e po al taca, come che i fasìn ducj, a patafâ la aga che a ven jù fugada da la fantana (Novella Cantarutti, Un recam inculurît)
  3. s.m. [TS] anat. ôr dal orghin gjenitâl feminin
Polirematichis e espressions idiomatichis Proverbis:
  • tropis voltis l'amôr al va jù pai lavris
Cul patrocini di
Universitât dal Friûl