lavri  la|vri  [FO]

  1. s.m. ognidun dai doi ôrs de bocjeal vierzè la bocje, i tremà il lavri sot, al sbatè lis ceis, - cence peraule (Dino Virgili, La aghe da pît la cleve); Mafalde e cjalà il fi cuntun rideç di braùre sui lavris (Gianni Gregoricchio, Trê feminis); Leida e mê mari nus disevin metint il dêt sui lavris: «Zito, fruts, che la Siore e sta pôc ben […]» (Alan Brusini, Come tai romançs); al strenzè sul so pet chê figure alte e biele ancjemò, e al poià i lavris sun chei cjavei (Zuan Lurinçon, La Madalene)
    Var. avri
    1. part de muse jenfri la bocje e il nâssecandul dome voi e nâs e un sbit di mostacjutis sul lavri (Dino Virgili, La aghe da pît la cleve)
  2. s.m. ôr di une ferideno mi sarès inacuart che mi veve pontât un fier se no ves viodût un fîl ros che al partive de gjambe. Saltât fûr di corse, o viodei un biel lavri (Lucio Perès, Tal Cuar)
    Sin. cei
    1. ôr di une cualsisei viertidure o struture ingjavadein peis sul lavri da la pila, al svintulea un suaman e po al taca, come che i fasìn ducj, a patafâ la aga che a ven jù fugada da la fantana (Novella Cantarutti, Un recam inculurît)
  3. s.m. [TS] anat. ôr dal orghin gjenitâl feminin
Polirematichis e espressions idiomatichis Proverbis:
  • tropis voltis l'amôr al va jù pai lavris