imbragâ  im|bra|gâ  [CO]

  1. v.tr. cjapâ, strenzi, sigurâ cun alc che al lee ator atorNisio ti burìs fûr un toc di spali canepin, e biel plancut, cun dute pazience, al rive a imbragâ il massalâr (Osiride Secco dai Juris, Par colpe di un massalâr carulât); cumò, a sun di blastemis al è sot aghe a imbragâ ce che par lui al è juste un grignel tal cîl [il tesaur di tirâ fûr] (Stiefin Morat, Donald dal Tiliment)
    Sin. imbraghetâ
  2. v.tr. (fig.) limitâ o impedî a cdn. di fâ alc o a alc di lâ indenantcence di cheste int [de burocrazie] il guviar nol po fâ nuie di nuie e cheste int no fasarà nuie par judâlu, anzit e fasarà di dut par imbragâlu in dutis chês cjossis che a chei siôrs no vadin a plomp (Josef Marchet, La scrassigne)
    Sin. intrigâ , imberdeâ
Cul patrocini di
Universitât dal Friûl