imbragâ
im|bra|gâ
[CO]
-
v.tr.
cjapâ, strenzi, sigurâ cun alc che al lee ator ator:
Nisio ti burìs fûr un toc di spali canepin, e biel plancut, cun dute pazience, al rive a imbragâ il massalâr (Osiride Secco dai Juris, Par colpe di un massalâr carulât);
cumò, a sun di blastemis al è sot aghe a imbragâ ce che par lui al è juste un grignel tal cîl [il tesaur di tirâ fûr] (Stiefin Morat, Donald dal Tiliment)
Sin. imbraghetâ
-
v.tr.
(fig.)
limitâ o impedî a cdn. di fâ alc o a alc di lâ indenant:
cence di cheste int [de burocrazie] il guviar nol po fâ nuie di nuie e cheste int no fasarà nuie par judâlu, anzit e fasarà di dut par imbragâlu in dutis chês cjossis che a chei siôrs no vadin a plomp (Josef Marchet, La scrassigne)
Sin. intrigâ
, imberdeâ