fuiace  fu|ia|ce  [CO]

  1. s.f. sorte di pagnoche avonde grande, dolce, in gjenar ancje cun ûf e spongjedi fats co la fuiace è ben cuinçade, / ben cuete e ben jevade, / al è regâl di fâ / e regâl di acetâ (Pieri Çorut, Picoli); e scomençà a comparî la fuiace: un bocon di fuiace grandone che dute la cinise dal fogolâr no bastave a cuviarzile! (Catarine Percude, La fuiace de Madone); sot i frutârs si sintin / a mirindâ: salamp e pirsut, / ûfs dûrs, gubane, fuiace (Maria Gioitti del Monaco, Lunis di Pasche su la Mont Cuarine)
    Sin. pinze1
    Cfr. pan cuinçât , pete