fâ miracui    [CO]

  1. loc.v. fâ sucedi alc di portentôs e inaturâl in graciis di une virtût divine o magjichecuant che Gjesù Crist al lave pal mont a fâ miracui, menantsi daûr Sant Pieri come garzon, al capità ancje in Cjargne, che ben si intint (Luigi Gortani, La ospitalitât)
  2. loc.v. rivâ a otignî grancj risultâtsil vin al fâs miracui ! Al pare vie la smare, al incolorìs la vite, al fâs dismenteâ i debits, al fâs someâ zovine la femine (Josef Marchet, Lis predicjis dal muini); «Di ce si tratial?» dissal Eliseo. «Mal àn dite, ma lu ai dismenteât. E je une malatie une vore rare». «Vuê a fasin miracui». «Sperìn. Ma viodistu, e je la tierce volte che e scuen operâsi in cinc agns; e je une vore jù, e nacje il cûr no lu à fuarton. Mah!» (Carlo Sgorlon, Prime di sere)
    Sin. fâ lusôrs , fâ maraveis
    1. otignî risultâts impussibiial mi domande se o vevi in note i terens di sielzi, il progjet e ce saio jo… Cun calme i ai fat capî che no soi usât a tratâ lis robis cussì, sù pai dêts, e che jo no soi bon di fâ miracui (Pieri Somede dai Marcs, Lis scuelis e la nêf)
Components:
  • v.tr., s.m., v.intr.
  • miracui