dotôr  do|tôr  [FO]

  1. s.m. cui che al à cjapât une lauree o un dotorât di ricercje, ancje tant che titul prime dal non o cognon o tant che apelatîfla fieste e jere prontade in cjase dal pari de nuvice e al è nome di insumiâsi ce gustâ che al veve parecjât il dotôr Livio Mario, judiç di Tresesin (Alan Brusini, Come tai romançs); si sin viodûts, cui rapresentants dal Ufici (dotôr Napoli, dotôr Cisilino, dotoresse Drusin e dotoresse Talone), dôs voltis, pal insediament e pe prime riunion [di un grup di lavôr] (Adrian Cescje, Memoriis di politiche linguistiche)
    1. [BF] espert che al insegne une cierte dissiplinei dotôrs universitaris parisins a tindin a elaborâ une filosofie politiche che e fâs dal stât une realtât autonome (Fabian Ros, La invenzion dal stât)
  2. s.m. cui che al è laureât e specializât in medisine e che al fâs la profession di curâ i malâts o in ogni câs te sanitâtal jere un brâf dotôr, simpri pront cuant che lu clamavin pai malâts (Pieri Menis, Cui si jerial impaçât cun Modestute?); al è il dotôr Carli, dal ospedâl (Pieri Somede dai Marcs, Il prossim)
    Sin. miedi
  3. s.m. filos., teol. tiermin doprât dal XII sec. al XVII sec. par nomenâ i juriscj e i teolics plui preseâts
Proverbis:
  • a san plui un dotôr e un vilan che no un dotôr sôl
  • al vâl plui il baston di un pastôr che no la medisine di un grant dotôr
  • al vâl plui un mus vîf che no un dotôr muart
  • cui che al fâs lis robis cun amôr al è un grant dotôr
  • miôr un mus vîf che no un dotôr muart