doplece /-è-/ do|ple|ce [CO]
- s.f. [BF] cualitât di ce che al è dopli, cressût di dôs voltis, formât di dôs unitâts o cuantitâts
-
s.f.
(fig.)
cualitât di cui che al à dôs musis, che al è ipocrit, fals, bausâr:
"No je sinceritât, nol è l'amôr, / […] / […] / ma doplece, interès, e vie cussì…" (Dree Blanc, Une rissoluzion…);
la ipocrisie, la doplece, la arogance dal podê (Roman Michelot, E continue la publicazion de Opera Omnia di Antoni Beline cun “Tiere di confin”)
Sin. falsetât , ipocrisie