distemperâ
dis|tem|pe|râ
[BF]
-
v.tr.
disfâ alc, soredut un colôr, tun licuit par slungjâlu e otignî la intensitât che si vûl
-
v.tr.
fâ pierdi la tempare di un metal:
al lavorava sul punt di len di Pieris (chel che l'è sparît ains fa) tun soreli che al distemperava la runsea daûr dal cûl (Ugo Pellis, Pan di vraia)
-
v.tr.
(fig.)
fâ pierdi fuarce, gnerf, vivôr:
doi dîs passâts te locande cence fâ nuie i pareve che lu vessin za distemperât (Gianluca Franco, Re Ricart in Friûl)
Sin. stemperâ
Cfr. flapî
, inflapî
, indebilî
, debilî