cjossul  /cjó-/  cjo|ssul  [CO]

  1. s.m. (pop.) cualsisei ogjet o element, ancje imateriâl, che si capìs dal contest o che al reste gjenericviars une ore di gnot, / o crôt domenie vot, / ret Bolzan si vedè / un ciart cjossul par aiar a lusî. / Ce robe che fos chê / nissun saveve dî (Pieri Çorut, Un cjossul); se ben che o jeri frut / zugatolon avonde, mi sintivi / un cjossul dentri vie che no capivi / e che al doveve sei, / ereditât dai viei, / il sintiment de nestre Furlanie (Enrico Fruch, Memoriis di scuelâr); al à studiât e che si è ancje laureât in cjossul, cemût si disial? In cjossul, no! Intune robe di chês di cumò (Fabian Ros, Eivissa mon amour)
    Sin. robul1 , afâr
    1. (eufem.) orghin sessuâl masculin
  2. s.m. (pop.) persone che no si nomene, par vie che no si vûl dî il non o par vie che no si sa o no si ricuardisiune zornade si presente te comune un cjossul cuntune sbeçule che no ti dîs, cun doi mostacjons par ca, dut involuçât ta chê mantelinate nere tant che il cjalin (Josef Cjargnel, Il puint dal Diaul); cjossul là, ce aial non? Chel omenut che lui al si fâs i siei afârs, chel che nol si impace. Zorç, Zuan, 'Sef, Livio, saio jo! (Laurin Zuan Nardin, Il cop); no i vignivin iniment [i nons], e al scugnive clamâju berlant in direzion di lôr: "Ehi, tu!" o ancje: "Cjossul!" (Carlo Sgorlon, Ombris tal infinît)
    Sin. robul1
    1. ancje par cjapâ timp nomenant cdn. in maniere gjeneriche, prime di visâsi il so nongjo, che o jeri stât siet agns a vore là cul Bintar, cun Pio Sel, e… cjossul… Pieri Çanôr, là sù… (Riedo Pup, L'armistizi dal '16); "Alore al è partît un Cleve… cjossul … Tavin!" dissal il speziâr intant che e bevevin il bussul (Dino Virgili, La aghe da pît la cleve)