cirîsi  ci|rî|si  [AF]

  1. v.pron.tr. viôt cirî :  sgjavâsi dentri par cirîsi une colpe, un parcè di chel disamorâsi (Maria Forte, La tiere di Lansing)
    Var. cerîsi
  2. v.pron.tr. cun valôr intensîf, impegnâsi par cjatâsi alc di bon o che al covente, par vê o incuintrâ alc o cdn.:  si meteve subit a cirîsi i urtiçons jenfri i prins noglârs, prime di jentrâ tal bosc (Alan Brusini, Come tai romançs); Carlin… in confidence… a mi tu puedis dîlu… Âstu pensât a cirîti une cristiane? (Pieri Menis, Chei di Muraie); che a vegnin a cirîsal lôr il sindic, o ai dit tra di me, che di responsabilitâts a 'nd vevi vude une gose (Pieri Somede dai Marcs, Al è muart Cercil); a vevin dut il dirit di cirîsi la lôr libertât (Maria Forte, La tiere di Lansing)
    Sin. cirî
    1. (fig.) fâ in maniere di vê un efiet, une consecuence, ancje no positive:  o impari dì par dì a discrosâ i problemis e a fâur cuintri aes dificoltâts, cence riscjâ di fâmi mâl e lâ a cirîmi rognis (AAVV, Sul florî)
  3. v.pron.intr. impegnâsi par cjatâsi un cun chel altri, fâ in maniere di incuintrâsi:  si son cjalâts, si son plasûts, si son cirûts e a àn balât (Cristina Noacco, Faliscjis)
Cul patrocini di
Universitât dal Friûl