cip
cip
[CO]
-
fonosimb., s.m.
ancje iterât, sun avonde acût e curt di un uciel che al cjante:
dut un zito dongje il rosâr. Dome il cip cip dai uciei contents (Maria Forte, Cjase di Dalban)
Cfr. cipâ
, cipade
-
s.m.
[CO, TS]
ornit.com.
uciel dai Passeriformis che i siei esemplârs masculins a àn cjâf grîs clâr cun plui riis scuris che a van dal bec ae gnuche, panze rossite e parts superiôrs marons cun riis scuris, lat. sient. Emberiza cia:
lodulis, cips, franzei: / no àn panze, ne budiei; / par no crepâ di fan / vegnin a cirî pan (Pieri Çorut, La nêf e i barons di place)