carton  /-òn/  car|ton  [AF]

  1. s.m. cjarte plui fuarte e gruesse di chê doprade par scrivi, in gjenar doprade par fâ contignidôrslis balis di veri a tornavin a platâsi tes scjatulis di carton, lis statuis dal presepi a levin a durmî il lôr sium di un an intîr jenfri il stranc (Carlo Sgorlon, Il dolfin); pal fat che culì nol jere tant ce mangjâ, o soi partît cuntune valîs di carton, peade cuntun spali (Fabian Ros, Il lôf)
    Var. cjarton
  2. s.m. contignidôr fat di chel materiâla jerin tancj cartons plens di piastrelis (AAVV, Sul florî); une biele matine e rive une gondule su la puarte di cjase a jevâle jê cui siei baûi, cu lis sôs scjatulis, cui cartons (Giovanni Gortani, Gjats spiritâts)
  3. s.m. (zerg.) colp dât cu la man sieradecence spietâ rispueste al à fat partî un carton che mi à impirât la bocje dal stomi (Stiefin Morat, Kebar krossè)
    Sin. pugn
  4. s.m. [TS] art dissen preparatîf par une piture, un cuadri, un mosaic e v.i., fat su cjarte penze e che daspò si torne a passâi sore par eseguî la opare definitive[Arrigo Poz] no si limite a fâ dome la preparazion dai cartons [di mosaics e ramadis], ma lui al seguìs e al fâs di persone il lavôr manuâl fin ae fin (Bepi Agostinis, Storie de art in Friûl)
Polirematichis e espressions idiomatichis