carton  /-òn/  car|ton  [AF]

  1. s.m. cjarte plui fuarte e gruesse di chê doprade par scrivi, in gjenar doprade par fâ contignidôrslis balis di veri a tornavin a platâsi tes scjatulis di carton, lis statuis dal presepi a levin a durmî il lôr sium di un an intîr jenfri il stranc (Carlo Sgorlon, Il dolfin); pal fat che culì nol jere tant ce mangjâ, o soi partît cuntune valîs di carton, peade cuntun spali (Fabian Ros, Il lôf)
  2. s.m. contignidôr fat di chel materiâla jerin tancj cartons plens di piastrelis (AAVV, Sul florî); une biele matine e rive une gondule su la puarte di cjase a jevâle jê cui siei baûi, cu lis sôs scjatulis, cui cartons (Giovanni Gortani, Gjats spiritâts)
  3. s.m. (zerg.) colp dât cu la man sieradecence spietâ rispueste al à fat partî un carton che mi à impirât la bocje dal stomi (Stiefin Morat, Kebar krossè)
    Sin. pugn
  4. s.m. [TS] art dissen preparatîf par une piture, un cuadri, un mosaic e v.i., fat su cjarte penze e che daspò si torne a passâi sore par eseguî la opare definitive[Arrigo Poz] no si limite a fâ dome la preparazion dai cartons [di mosaics e ramadis], ma lui al seguìs e al fâs di persone il lavôr manuâl fin ae fin (Bepi Agostinis, Storie de art in Friûl)
Polirematichis e espressions idiomatichis