carocine  /-ì-/  ca|ro|ci|ne  [CO]

  1. s.f. cjadree cun ruedis, che e permet di movisi a personis che no puedin cjaminâse ur levi dongje par no jessi bessole, lôr mi paravin vie di brut e mi calcolavin inferiôr par vie de carocine (AAVV, Sul florî)
    Sin. carocele
    Cfr. birocin
  2. s.f. sorte di scune o di sente cu lis ruedis par menâ ator fruts piçuiune carocine fûr dal normâl: une carocine lungje lungje cun trê frutins sistemâts un daûr chel altri. A son i miei trê nevoduts (Juliane Franco, Cjaminant pe place grande di Palme)
    Sin. carocele
    Cfr. birocin