carocele  /-cè-/  ca|ro|ce|le  [CO]

  1. s.f. cjadree cun ruedis, che e permet di movisi a personis che no puedin cjaminâle vevin tirade fûr [de cjase bombardade] e operade, no vevin rivât a salvâi i pîts che za a tacavin a butâsi in gangrene. Cussì, cumò, e jere çuete, in carocele (Roberto Ongaro, Il muc)
    Sin. carocine
    Cfr. birocin
  2. s.f. sorte di scune o di sente cu lis ruedis par menâ ator fruts piçuimê mari cul nevodut te carocele e i voi simpri di scree sul mont (Nadia Pauluzzo, La cjasute di Maniaie); la place e jere tornade cidine. A jerin restadis lis bandieris e cualchi mari che e menave il so piçul cu la carocele (Gianni Gregoricchio, Barbe Masaniello)
    Sin. carocine
    Cfr. birocin