capîsi  ca|pî|si  [FO]

  1. v.pron.intr. lâ dacuardi, jessi de stesse idee, vê chê stesse sensibilitâtcjalantsi tai voi cence dîsi nuie altri si jerin capîts avonde (Pieri Menis, Sul agâr); daitsi la man e di cumò indenant imparait a volêsi ben e a capîsi un cun l'altri (Costantino Smaniotto, Co l'amôr al cimie); al veve un sgrisul di malstâ, un slontanâsi une dal altri e no capîsi plui, no cognossisi, e magari finî tal ultin par odeâsi (Dino Virgili, La aghe da pît la cleve)
    Sin. intindisi
  2. v.pron.intr. capî se stesmi capìs ben jo; al à tante confusion tal cjâf che no si capìs nancje lui; lui al cjalave dentri di se, par cognossisi miôr, par capîsi une buine volte, par savê cetant sincîrs, o no, che a jerin i siei pinsîrs in chel moment (Maria Forte, Cjase di Dalban); al fevelave di bessôl e si capive ben lui, il vieli (Dino Virgili, La aghe da pît la cleve)