bintar
/bì-/
bin|tar
[AF]
-
s.m.
emigrant stagjonâl che, par pocje capacitât o voie di fâ o par vie di cualchi vizi o par altris resons, nol jere rivât a meti vie avonde bêçs par tornâ e che al passave ancje l'Invier fûr, rangjantsi cun lavôrs di pôc o cemût che al podeve:
sul puarton, i bintars che a jerin a gjavâ tiare, a capitarin dongje alçant la vôs e i lôr imprescj a saludâ [i emigrants che a rivavin] (Dino Virgili, La aghe da pît la cleve);
i todescs no cjalavin di brut i bintars parcè che a spindevin dut sul puest, e si pleavin ai piês lavôrs par scjaldâsi cu la sgnape (Maria Forte, La tiere di Lansing)
-
s.m.
cui che no si compuarte in maniere regolâr, lavoradore, cun previdence, cun sintiment, ancje tant che titul di ofese:
al veve pensât nome a fâsi la sostanzie; e no come i siei amîs che al veve lui, bintars, saldo daûr cotulis e frascjis (Alan Brusini, Il coragjo de sclope);
i vignivin scrupui pal mistîr [di peçotâr] in se, par vie che i pareve un di chei che a podevin tignî salde la int te opinion che lui al jere un bintar e un bon di nuie (Carlo Sgorlon, Prime di sere);
in chel al jentrà in cjase Carlin e done Pine si metè a tontonâ cun lui, chel bintar che al jere stât dut il dì ator cence fâ nuie (Pieri Menis, Chei di Muraie)
Cfr. zingar
, cramar
-
adi., s.m.
che, cui che nol à lidrîs, leams intun puest, intune comunitât:
si po sei bintars ancje cuant che si sintisi dislidrisâts di un timp, e no dome di un puest. In chest sens no 'nd è pui bintars di me (Nadia Pauluzzo, Letare a Agnul M. Pittana)
Cfr. zingar