becuçâ be|cu|çâ [CO]
- v.tr., v.intr. (dimin.) becâ un pôc, viôt becâ : [i ôcs] a cjaminavin scudulant, poiant cence premure lis talputis zalis a parefresc, e, ca e là, a cjatavin simpri alc par becuçâ (Maria Forte, I ôcs di Miute); i sturnei a plombin jù dal tor a becuçâlis [lis pomis] (Alan Brusini, Panolis legris de mê vite)