becotâ be|co|tâ [CO]
-
v.tr.
(ancje ass.)
becâ plui voltis o becâ ator ca e là:
[il sassin di strade] lu vevin picjât juste li dal Clapat e lassât la part di trê dîs che lu becotassin i corvats (Dino Virgili, La aghe da pît la cleve);
tal pulinâr lis gjalinis a becotavin, a scorsizavin, a cocodavin (Jolanda Mazzon, Cungjò Friûl)
Cfr. becolâ- mangjâ o mangjuçâ: i trê a faserin gulizion, becotant i cornflakes e tabaiantsi pôc (Margarite Cogôi, Come bestiis)