becon  /-òn/  be|con  [CO]

  1. s.m. il becâ, soredut di un inset o di un altri animâl o di une plante, e il segn che al reste te piele saltin fûr e ragns e scorpions / famôs par dâ becons (Pieri Çorut, Raspadicis pal Strolic furlan del an 1859); pe madocule, ahi, ahi / ce becon (Zuan Minut, Lussie confusionarie); la muse sgrumbulade dai becons (Alan Brusini, Un dai pôcs)
    Sin. becade