barbe2  bar|be  [FO, TS]

  1. s.m. fradi di un dai gjenitôrs o om di une sûr di un dai gjenitôrsil prin dal an, si tacave di biele buinore a cori dai nonos, dai santui, dai barbis e dâur il bon principi (Josef Marchet, I siops); [Zorç] al è me barbe ma jo o soi plui vecjo di lui di cualchi mês. Lui al è l’ultin de cjadene dai fradis che e scomence cun me pari (Checo Tam, Les tamossis); là sù al jere muart di fam, presonîr, so barbe Toni, fradi plui vecjo di so pari (Pieri Menis, Zilugne)
    Cfr. agne , nevôt , gnece , cusin
  2. s.m. (fam.) titul che si pues dâ a cualsisei om inlà cui agns, spec. tant che vocatîf di afiet, ancje se nol è nissun rapuart di parintâtbarbe Radeschi, lu clamavin cussì dopo la batoste di Visc, al jere un om sanghin e scjaldinôs sul moment (Maria Forte, La gnot di Radeschi)
    1. om no indevant cui agns, ma espert e cuntune cierte autoritâtchel al è barbe Vito, nassût dal dîs, mafiôs patentât, om cussient, pari di chei miei disevot agns (Ivano Urli, Storie di Min)