asei  /-éi/  a|sei  [CO]

  1. s.m. orghin difensîf o ofensîf di cierts animâi, soredut âfs e jespis, che al permet di becâ e di inietâ velenun nît di gjespis che àn tal cûl l'asei (Pieri Corvat, El cuarantevot)
    Var. nasei
  2. s.m. [BF] velen inietât cun chel orghin o ancje scliçât di cierts animâise ti sôs becât di una âs o di na jespa, cjapa subit la vera e schissa intor dal becon in maniera che l’asei al ledi fôr (Dani Pagnucco, Il Strolic furlan pal 2017)
  3. s.m. (fig.) in metaforis o paragons par volê dî alc che al beche, che al ferìs, che al tormentee dal asei di Amôr becât il cûr, / "Nine, i disè, se no ti sposi o mûr." (Pieri Çorut, I pulçs); mi tornin te memorie / i dîs che frut, scuelâr, / l'asei de nostalgjie / tal cûr sintivi amâr (Gustavo Tavoschi, L'agnul dal cjiscjel)
  4. s.m. part di dentri des pomis secjisla nole ben madure a ten l'asei (Pieri Mation, manuscrit cit. di Gorgio Faggin, Vocabolario della lingua friulana)
    Sin. cuc3
    Cfr. sgjarui , pagnut