zumiele
/-è-/
zu|mie|le
[CO]
-
s.f.
ingjâf formât des mans tignudis dongje a cope, par tignî dentri alc:
e sul misdì, cuant che pulît e poche / la fan in mont, slargjade une gazete / ta la ombrene del bosc abàs de siele, / vin disniçade la nestre pagnoche, / vin taiât cu la britule la scuete / e bevût tal roiuç cu la zumiele (Enrico Fruch, In Studene);
al bevè cu lis mans a zumiele, un cluc daûr chel atri (Domeni Zannier, La crete che no vai)
Var. zimuele
-
cuantitât di robe cjapade e tignude cun dôs mans strentis dongje a cope:
o speravi che sore mi ves dât almancul un cuatri zumielis di farine tant di tirâle indevant par vuê (Catarine Percude, La fuiace de Madone);
al spalancà la valîs e i butave su la taule zumielis di bêçs (Dino Virgili, La aghe da pît la cleve)
Sin. zumielade